Cel mai interesant sezon al noii ere a maşinilor venturi s-a încheiat, fiind marcat de câteva performanțe vintage şi poate o parțială reaşezare a cărților. Paradoxal, față de alți ani, acum alegerea celor mai buni 10 reprezentanți ai pilotajului a fost mai uşoară.
Criteriile utilizate sunt aceleaşi dintotdeauna, vârfurile atârnând mai greu în raport cu constanța spre exemplu (Jenks sau contele Lurani ar fi fost 100% de acord credem noi).
Înainte de a începe să spunem câte ceva despre acea linie fină, uneori imperceptibilă, între ce poate oferi monopostul şi ce poți scoate din el. Unii au părut că au flatat potențialul în anumite condiții speciale, precum la Interlagos de exemplu. Dar asta s-a datorat unui concurs de împrejurări ce a făcut ca monopostul să lucreze optim pneurile. Iar azi pneurile operate în mijlocul ferestrei optime sunt cel mai mare diferențiator. Pur şi simplu un Sauber cu anvelopele în secvența ideală este net mai rapid ca un McLaren sau un Red Bull cu anvelopele în afara acelei secvențe.
10. Nico Hulkenberg
La 37 de ani a reuşit ceea ce pentru unii pare a fi drept cel mai bun sezon al său în F1. Limitările sale în privința managementului acestor fragile Pirelli nu au dispărut, dar o combinație a mai multor factori l-a ajutat să treacă peste statutul de minune de un tur. Haas nu a nimerit de prea multe ori acel balans aero între punți atât de comentat. Asta şi pentru că anumite constrângeri bugetare nu le-a permis să dezvolte un evantai larg de aripi spate.
Dar când asta s-a întâmplat, Hulk a extras întregul potențial. Nu a frizat niciodată imposibilul, nici nu a flatat potențialul monopostului, doar l-a exploatat deplin mai de fiecare dată când acesta a fost în zona sa de confort. Audi a făcut o alegere bună.
9. Pierre Gasly
A arătat şi în trecut câteva sclipiri, dar lipsa consistenței în abordarea de ansamblu lipsea de obicei, chiar dacă oportunismul se putea întrevede. Cu acribie a acumulat puncte într-un monopost ce din oribil a devenit decent după intervențiile lui David Sanchez, maximizând cam orice oportunitate în stilul lui Patrick Tambay dacă vreți.
Probabil ar merita o soartă mai bună, iar exemplele din ultimele GP-uri sunt aproape lecții în materie ce ar putea fi însuşite de alții pe viitor. Niciodată peste potențialul absolut al maşinii, dar rareori sub acesta. Strălucirea a lipsit totuşi, dar câți ating stelele până la urmă? Poate unul într-o generație.
8. Lewis Hamilton
“Încă are ce trebuie şi nu cred că o va pierde în curând” opina Charles Leclerc. 2024 a fost cel mai modest sezon din cariera celui mai titrat pilot al istoriei. Iar motivele le-am expus într-un articol separat. Strict tehnic, are legătură cu instabilitatea cronică a spatelui W15-ului ce crează nesiguranță şi prin asta se ajunge la imposibilitatea de a aduce pneurile Pirelli în secvența corectă.
Septuplul campion rămâne totuşi un competitor fabulos când Mercedes-ul nimereşte zona îngustă de confort, demonstrând aceeaşi poftă pentru racing ce nu s-a potolit din 2007 încoace. Invariabil asta s-a vazut în primul rând în regim de cursă, prea rar în calificări. Dacă a pierdut ceva din viteza sa prodigioasă este încă prematur să ne pronunțăm, mai ales dat fiind caracterul exagerat de dificil al monopostului şi modul superlativ în care se poate descurca un coechipier de talia lui Russell cu o maşină rea.
7. Oscar Piastri
O nucă tare în duelurile roată la roată, în mod special în defensivă, aducând aminte de un foarte tânăr Max Verstappen sau chiar de Michael Schumacher. Dar similitudini cu cei doi în privința vitezei pure nu întâlnim totuşi. Incisivitatea precisă a devenit un trademark al său, aducându-i o victorie decisivă la Baku, dar şi un loc secund ce mult timp a părut a fi o altă victorie, la Monza.
Pe de altă parte, de cele mai multe ori i-a lipsit acea ultimă fărâmă de viteză pentru a ajunge pe acelaşi palier cu Lando Norris, iar uneori a arătat bulversat din cauza acestui aspect şi chiar ezitant. Este posibil ca şi stilul său de pilotaj, ce necesită un caracter diferit al maşinii în raport cu ce agrează Norris, să fi jucat un rol semnificativ. Mai ales că abilitatea sa de a întârzia frânarea nu a putut fi răsplătită de un MCL38 ce a întâmpinat dificiultăți la frânările pentru viraje lente.
6. Fernando Alonso
Din multe puncte de vedere evoluțiile sale seamănă cu cele de la a doua descălecare la McLaren, doar că piscurile din 2024 nu sunt chiar la acelaşi nivel cu cele de acum aproape un deceniu, iar erorile au fost mai numeroase. Războinicul fără odihnă pe care adesea l-am comparat cu Nuvolari a părut obosit în câteva ocazii pentru a-şi reveni ulterior şi a strecura un submediocru Aston în poziții nefireşti pentru potențialul maşinii. Racecraftul său nu s-a ştirbit, doar că arma avută la dispoziție a fost de multe ori boantă.
5. George Russell
Viteză pură este ceea ce oferă britanicul. Iar aceasta este etalată într-o manieră extremă atunci când monopostul este departe de fereastra sa normală. Dar asta ştiam de când a pus un Williams în prima linie la Spa 2021 sau i-a tăiat elanul lui Bottas în Bahrain 2020. Cu cel mai capricios monopost de pe grilă a avut nevoie doar de câteva week-end-uri în condiții mai aparte pentru a demonstra de ce Mercedes şi-a pus atâta încredere în el. Simțul pentru limita aderenței pe pistă udă sau semi-udă a rămas neştirbit, aşa cum pilotajul din Canada sau Brazilia au reliefat, dar față de anii trecuți a plusat cu un calm superior şi o uşurință în exprimare când toate sunt pe făgaş normal ce înainte nu au fost mereu prezente.
Erori au fost, dar mai puține, majoritatea grevate de dorința de a depăşi neputința materialului tehnic. Cineva se întreba spre finele sezonului dacă există azi vreun pilot care să se descurce mai bine ca el în condiții adverse la volanul unei maşini cu o fereastră de operare cât muchia unui cuțit…
4. Carlos Sainz
Constanța execuției, viziunea de ansamblu şi o lipsă aproape completă de fisuri în armură fac ca “smooth operator” să prevaleze în fața unor talente superioare în 2024. Spaniolul pare că pur şi simplu nu are puncte slabe. Numai că în anumite departamente unii se descurcă mai bine ca el. La diferențe minuscule de obicei.
A făcut mai mereu tot ce ținea de el cu ajutorul unui monopost cu un comportament uşor subvirator, iar fără prăbuşirea Ferrari din vară s-ar fi putut chiar implica în lupta pentru titlu. Marginal.
A sosit în curtea Scuderiei ca o speranță, un pariu al lui Mattia Binotto. Pleacă ca o certitudine, un pilot de mâna întâi, ce nu poate fi intimidat de rivali superior înzestrați, mai ales că deține în arsenal suficiente trucuri cu care poate prevala. Iar în privința calităților de suport nu are superiori azi. Întocmai ca Graham Hill, dar fără tortura la care supunea Mr. Monaco ansamblul tehnic.
3. Lando Norris
Chiar dacă inegal în exprimare şi cu ceva carențe la partea de racecraft pur şi dur, în momentele sale de inspirație a arătat ca un mare pilot. Nu chiar unul din categoria lui Senna, dar unul de care să se țină seama pe viitor dacă va înfiera anumite tare din abordarea sa. Nu a fost chiar un rival propriu zis pentru Verstappen în lupta pentru titlu, acest atribut fiind în mare măsură oferit de presă, dar a avut în cadrul evoluțiilor sale sclipiri pe acelaşi palier cu olandezul. Doar că nu în condiții adverse.
“Să administrezi o cursă din frunte, e infinit mai greu decât pare, sublinia Jenks acum peste 50 de ani. Pentru că atunci îți pierzi cel mai uşor concentrarea”. Când a câştigat startul, Lando a fost excepțional în această ipostază, fie că vorbim despre Zandvoort, Singapore sau Abu Dhabi. De prea multe ori însă nu a fructificat plecarea din pole, s-a arătat cel puțin rezervat în încleştările furioase fară menajamente, instinctul de racer pur şi dur găsindu-se prea rar în bagajul său. Dacă lecțiile au fost învățate, poate fi un competitor şi mai formidabil pe viitor.
2. Charles Leclerc
De data asta nu viteza sa extraordinară şi calitățile primare senzaționale l-au scos în evidență, ci maturitatea abordării şi complexitatea execuției. Gilles s-a transformat aproape în Prost dacă vreți.
Numai că monopostul SF-24, natural subvirator, nu s-a pliat pe canoanele stilului său a la Villeneuve, în special pe ținerea mai mereu deschisă cu câteva grade a clapetei de accelerație. Iar asta l-a costat un pole şi o victorie în Mexic spre exemplu.
Viteza, aliatul său suprem, a fost şi acum pivotală, în special pe pistele ce solicită o abordare la limita extremă a posibilităților, în sensul unui balet pe cea mai fină coardă întinsă. Iar pole-ul de la Baku este cea mai grăitoare dovadă.
Dar asta e doar o confirmare a abilității sale supranaturale pe un singur tur ce a fost vizibilă încă din 2019. Cu toate că e aproape unanim acceptat drept cel mai rapid pilot contemporan, pentru prima dată această calitate a fost umbrită de ceva ce mai mereu a fost trecut în plan secund când era vorba de el: racecraft, mai precis spus administrarea tactică a unui GP şi management-ul anvelopelor, capitol la care acum este în primii trei.
Tinde spre pachetul suprem, fiind în acelaşi timp un perfecționist. Un fel de Michael Schumacher ceva mai emoțional.
1. Max Verstappen
Talentul multidimensional, abordarea şi mai vastă ca în trecut şi adâncimile unde poate coborî uneori fac din el cel mai bun pilot al decadei. Cu o clasă peste ceilalți competitori în cea mai competitivă eră din ultimii 50 de ani, pare că pentru el limitele sunt ceva mai sus ca pentru ceilalți. Cine caută în presa de demult diferite elogii despre Ascari, Clark sau Stewart va găsi nişte rânduri semănând frapant cu cele de mai sus. E dovada vie că astfel de giganți ai artei pilotajului apar, dar rar. Şi sunt construiți dintr-un material aparte.
Lipsa de scrupule (şi câteodată de sportivitate) şi agresivitatea fac parte intrinsecă din arsenalul său formidabil contribuind la crearea unui amalgam aparte, unic azi. Totul grevat de credința că este cel mai bun, neputând concepe că altcineva îi poate contesta supremația cu arme egale. Iar când cineva de o abilitate inferioară dovedeşte îndârjire şi încăpățânare în duelurile încinse cu el, atunci pot apărea momente de rătăcire, precum am văzut în Mexic.
Marii piloți au mai mereu o minune la îndemână, pe care o scot la iveală chiar când unii se îndoiau de supremația lor. Stewart a făcut-o la Monza 1973, Schumacher la Shanghai 2006. Max a frizat imposibilul la Interlagos. Acolo şi-a cimentat definitiv locul în istorie. După cel mai grozav sezon din carieră.
