Pe 7 octombrie 1949 CSI (Comission Sportive Internationale) a aprobat organizarea unui Campionat Mondial al Piloților de F1 sub egida FIA (numele preluat de AIACR-L’Association Internationale des Automobile Clubs Reconnus în 1946).
Prima ediție a acestui nou campionat s-a desfăşurat în 1950 şi a fost câştigată de Giuseppe Farina. Prin această reuşită, Nino devine primul campion mondial de F1. Sau nu? Să lămurim o controversă creată de un nume greu al jurnalismului din toate timpurile, maestrul Giovanni Canestrini.
Scriam în trecut când am abordat începuturile competiției, că CSI s-a reunit pentru prima dată la Paris, în data de 28 februarie 1946 pentru a-și alege noul președinte. Acesta a fost vicontele Jehan de Rohan-Chabot. Sub conducerea sa directă s-au trasat regulile după care urmau să se desfășoare cursele de GP, încercându-se continuarea pe baze noi, a faimoasei ere 1934-1939, totuși fără instituirea inițială și a unui Campionat European.
„Era nevoie de o Formulă care să funcționeze ca o punte între dificilii ani de după război și momentul în care firmele constructoare vor avea din nou posibilitatea să investească serios în curse” spunea Alfred Neubauer. Pentru a nu deveni din nou un club exclusivist, în ședința din 21 iunie 1946 a CSI s-a hotărât că vor exista două formule constructive.
Cea elitistă ce se dorea prelungirea ultimei Formule de dinainte de război și pentru care era permisă participarea unor monoposturi cu motoare de 1.5l supraalimentate sau 4.5l aspirate. Cea de a doua, propunea costuri mult mai reduse și era dedicată mașinilor cu motoare aspirate de până in 2l.
Inițial au fost denumite Formula A și Formula B. Dar pentru că în limbajul comun cea de-a doua a fost imediat adoptată drept Formula 2, formula elitistă 1500/4500cmc și-a schimbat și ea denumirea. A fost adoptat numele de Formula 1. Din două motive: pentru a-o distinge de formula inferioară (1 este înaintea lui doi, nu?) și pentru că motoarele aveau cilindree de 1.5l.
Acesta este secretul denumirii celui mai celebru sport pe 4 roți. Deși debutul era prevăzut pentru 1947, déjà în 1946 trei GP-uri s-au desfășurat sub această egidă: GP del Valentino (Torino), Circuito di Milano și GP du Salon (Paris Bois de Boulogne). Prin succesul din 1 septembrie 1946 din Gran Premio del Valentino, Achille Varzi (Alfa 158) a devenit primul învingător din istoria F1.
Dar, sub conducerea lui Augustine Perouse, Federația Internațională de Motociclism părea că se mişcă mai iute şi era cu un pas în față. Astfel, în vara lui 1948 aceasta a anunțat organizarea unui Campionat Mondial dedicate motocicletelor cu motoare în patru timpi (inclusiv o clasă dedicată motocicletelor cu ataş). Intră în scenă Canestrini.
Legendarul jurnalist-cel mai influent din istoria motorsportului italian, primind anumite informații de la Antonio Brivio, secundul său în cadrul ACI (Automobile Club d’Italia) şi cel care-i ținea de obicei locul la întâlnirile CSI, s-a hotărât să acționeze. Din postura sa de atotputernic secretar al ACI şi fiind extrem de părtinitor câteodată în aprecierea piloților italieni în raport cu cei din afara Peninsulei, s-a temut că CSI se va inspira de la FIM şi va decide organizarea unui Campionat Mondial asemănător.
Dar unul în care foarte posibil piloții italieni ar fi putut pierde titlul. Pilotul de monoposturi nr.1 al Italiei în acel moment, taciturnul şi diabolic de precisul Achille Varzi tocmai îşi pierduse viața la Bremgarten, Tazio Nuvolari nu mai era cel din anii ’30, fiul lui Antonio Ascari era incă prea crud. Giuseppe Farina şi Luigi Villoresi părea că se luptau atunci pentru coroana de pilotul italian al momentului.
Cu primul, datorită comportamentului distant, introvertit şi aerului de superioritate degajat, mai nimeni nu se înțelegea onorabil. Villoresi în schimb avea în curând să fie numit “Il Gigi Nazionale”. Numai că pilotul suprem al acelor ani venea din Franța: Jean Pierre-Wimille. Aflat încă sub impresia dominației germane a Campionatului European între 1935-1939, maestrul a acționat rapid, demonstrând că l-a citit pe compatriotul Machiavelli.
Ocazia perfectă: vizita delegației Argentinei la Milano pentru a perfecta înțelegeri cu Alfa-Romeo şi Maserati. Argentina dorea promovarea piloților săi de perspectivă (printre care Juan-Manuel Fangio şi Oscar Galvez) şi dorea incheierea unor parteneriate tehnice cu fabricanții italieni, după ce primele încercări prin intermediul echipei lui Varzi dăduseră roade.
Canestrini avea relații vechi şi puternice atât cu marca celor şase frați Maserati, cât şi cu Alfa şi proaspăt apărutul Enzo Ferrari. Nu i-a fost astfel greu să impună soluția sa (ce oricum a încântat pe argentinieni): organizarea unui Campionat Mondial pentru piloții de F1 care să conțină 8 etape desfăşurate doar în Italia şi Argentina (câte 4 pentru fiecare țară), iar monoposturile eligibile să fie numai italiene. Delegația argentiniană a acceptat, având acordul forului de la Buenos Aires. Imediat presa a anunțat naşterea noii competiții, Gazzetta dello Sport-ziarul lui Canestrini, având o contribuție aparte.
Prima urmare a acestei decizii a fost că la începutul lui octombrie 1948 la nivelul CSI s-a pus dintr-o dată în discuție, sub oblăduirea lui Charles Faroux, organizarea unui Campionat Mondial al Piloților de F1. Tonino Brivio prezentase proiectul Canestrini, nu ştim însă ce se urmărea prin asta. Cert este că după prezentarea făcută de Brivio s-au luat măsuri.
Numărul “L’Equipe” din 13 octombrie 1948 scria: “CSI este de acord în principiu cu crearea unui Campionat Mondial al Piloților de F1 și a hotărât să supună chestiunea unui studio suplimentar în vederea unei instituirii competiției pentru 1950”. Prin asta “s-a cumpărat timp” subliniază Alessandro Silva în monumentala sa monografie “Back on track. Racing in the 1940s”. Şi astfel Canestrini a decis în decembrie 1948 ca ziarul său, La Gazzetta dello Sport, să-l numească pe Gigi Villoresi campion Mondial pentru 1948, “creând astfel o imensă vâlvă în presa franceză”.
Villoresi a fost pilotul cu cele mai multe victorii în 1948, patru la număr, dar niciuna obținută pe tărâm italian. Mai mult, cursele din afara Europei nu au fost recunoscute de CSI, un număr de 17 GP-uri fiind considerate eligibile de Comisie. Totuşi mentorul lui Alberto Ascari a fost declarat campion mondial de F1 de cel mai important ziar din Italia, dar nu a apucat să işi ridice trofeul. A doua zi după anunț, Charles Faroux, decanul jurnaliştilor europeni, l-a contactat pe Canestrini şi a cerut o întâlnire. După această întâlnire, jurnalistul italian a acceptat temeiurile expuse de omologul francez şi Gazzetta a anunțat a doua zi că lui Gigi Villoresi i s-a retras titlul. Astfel, popularul pilot aflat atunci în vârful carierei sale a “pierdut un titlu pe care oricum nu-l obținuse niciodată”.
Poate fi el oare considerat în vreun fel drept primul campion mondial de F1? Depinde de perspectivă.
La aproape un an distanță de la cele expuse mai sus, pe 7 octombrie 1949 CSI anunța organizarea unui Campionat Mondial al Piloților de Formula 1 ce în mare se inspira din cel organizat de FIM în 1949.
Doar L’Equipe a tratat pe larg subiectul, Gazzetta rezervându-i un mic paragraf în pagina dedicată automobilismului. Ceilalți nici măcar nu au considerat demnă de publicat această ştire. Până la urmă tot un italian s-a încoronat campion al noii competiții (validate de FIA), doar că exact cel mai puțin îndrăgit de italieni sau de Giovanni Canestrini: elegantul aristocrat Giuseppe Farina.
Cu mulțumiri pentru Gianni Cancellieri şi Francesco Ferrandino.
Urmărește și episodul 4 al podcastului #MOTORSPORTcast din 2023 în care am discutat despre Ferrari, RedBull și Mercedes, despre HaasF1 care și-a prezentat schema de culori, Audi care a cumpărat acțiuni la Sauber, afacerea arabă din Formula 1 și cât de grele vor fi monoposturile în acest sezon.
