În epocile vechi se spunea că ploaia e cea care echilibrează competiţia. Comportamentul unui pilot pe pistă udă e definitoriu, pentru că invariabil, cam toate marile performanţe din istorie au venit pe pistă uda. GP de l’ACF 1914 cu furia nebună a lui Boillot face notă discordantă aici, dar acea cursa e posibil să fie etalonul tuturor epocilor.
Alberto Ascari a fost suprem cam de fiecare dată în astfel de condiţii şi prima demonstraţie a facut-o la Spa în 1952 cȃnd dupa un start ezitant a fugit de concurenţă la o rată de 6 secunde pe tur. “Exista o singură constantă: mult în faţă Ascari trecea cu regularitatea unui tren, cu o medie extraordinar de constantă, peste 167mph tur de tur, scrie Denis Jenkinson. După 10 tururi el se gasea la 48s de Farina… iar media sa va creşte uşor în a doua parte a întrecerii, cu toate semnalizările şi condiţiile schimbătoare”.
Un an mai tȃrziu, pe Ring a jucat în altă ligă în prima sesiune de calificări, cel mai apropiat rival-Fangio, venind la 19.6s în spatele său printre rafalele de ploaie. Tot în 1953, pe Silverstone, a crescut ecartul pȃnă la acelaşi argentinian de la 20s la fix un minut după apariţia ploii. Una din primele victorii la volanul modelului 375F1, San Remo 1951, la peste 80s de toată lumea, în condiţii mixte, o amintim doar în treacăt. Dacă ploaia este diferenţiatorul suprem, atunci Ascari nu a avut superiori în prima decadă a Campionatului Mondial.
Froilan Gonzalez nu o putea lăsa mai moale oricȃt de vitrege ar fi fost condiţiile. În primul stagiu la Ferrari nu a întȃlnit curse pe ploaie. Dar în 1954 a avut parte de mai mult astfel de întreceri. Iar în două dintre ele, ambele desfăsurate pe iubitul său Silverstone, a jucat într-o ligă aparte. Mai întȃi a fost Daily Express International Trophy pe 15 mai unde după un pole cu peste 3s mai rapid ca toată lumea s-a dus glonţ spre o victorie obţinută cu peste jumătate de minut avans, permiţȃndu-şi chiar să facă ceva inimaginabil pentrul el: a incetinit în ultimele tururi. Apoi, pe 17 iulie, a zdrobit orice piedică pusă de extraordinarele Mercedes-uri W196.
Fangio cu a sa Săgeată Argintie a lovit mai multe bidoane de ulei puse pentru delimitarea pistei şi pȃnă la urmă s-a văzut depăşit cu un tur de mai voinicul său compatriot. Un singur pilot a putut menţine acest ritm: Ascari-plecat de pe 30 a recuperate 23 de poziţii în 8 tururi, dar apoi Maserati-ul de împrumut l-a lăsat baltă. Între aceste două demonstraţii de virtuozitate din UK şi-a făcut timp pentru a marca probabil cea mai impresionantă victorie de la Le Mans, pe o veritabilă furtună cu fulgere şi tunete. Cu tot dezavantajul enorm al tamburilor de frȃnă in comparaţie cu discurile de pe Jaguar-urile mai rapide şi în ciuda unui pitstop neanunţat de peste 7 minute, nimeni nu a avut replică pentru furiosul Taur din Pampas.
Juan-Manuel Fangio a fost remarcabil pe ploaie la Berna în 1951 şi în general nu a demonstrat slăbiciuni în astfel de condiţii, doar că la Ferrari nu a putut să-şi etaleze talentul pe asfalt ud. Putem doar presupune că ar fi fost la acelaşi nivel ca la Alfa şi Maserati, dar mai mult de atȃt ne aruncă pe terenul speculaţiilor pure.
John Surtees nu a capitulat niciodată în faţa condiţiilor meteo vitrege, iar două dintre cele mai grozave performanţe din carieră le-a reuşit exact pe vreme ploioasă. Pe 19 iulie 1964 în Solitude GP desfăşurat pe mamutul de 23km lungime , el şi Clark vor fugi de pluton la o rată de peste 10s/tur, scoţianul jucând în defenivă şi preferând să stea la cutie.
Surtees cunoştea numai o viteză şi aia era “la blană”, astfel că după 4 tururi avea aproape 20s avantaj , apoi ploaia s-a oprit brusc şi în 2 tururi Jimmy a tăiat 12 s din ecart, pentru ca la jumătatea întrecerii să preia conducerea. Ploaia a reizbucnit pentru câteva momente şi Ferrari-ul a preluat din nou frâiele ostilităţilor, păstrând un mic avans de 3.5s . Până în turul 16 s-a menţinut în frunte, deja to ceilalţi fiind depăşiţi cu cel puţin un tur. Apoi, pe o pistă în uscare, pe care petele uscate deveniseră vizibile, marele Jimmy Clark a forţat, a trecut în frunte şi a învins cu 10s avans. Toţi ceilalţi piloţi care nu sfârşiseră în décor au încheiat la peste 5min în spatele celor doi aşi.
Doi ani mai tȃrziu, pe vechiul Spa, printre rafale aprige ce făceau vizibilitatea problematic şi la 10m distanţă, s-a menţinut lejer pe coada agresivului Jochen Rindt pentru cȃteva tururi, apoi a valsat pe lȃngă austriac şi de acolo s-a dus nestingherit spre ceea ce mereu a considerat drept “cea mai mare victorie a mea”, la peste 40s de toată lumea. Big John se situează sus în elita piloţilor Ferrari în privinţa capabilităţilor pe circuit ud.
La Niki Lauda şi Alain Prost în schimb acesta este punctul nevralgic.
Austriacul din anii Ferrari nu a fost niciodată vreun artist al curselor pe ploaie, unul care să fie numit “Regenmeister”, de aceea în analiza noastră nu avem ce vȃrfuri să menţionăm în evoluţiile sale. Nu a arătat dezastruos în astfel de ipostaze-gen Jacques Villeneuve, dar nici nu a rupt vreodată gura tȃrgului. Este criteriul la care se prezintă cel mai slab.
E foarte posibil ca accidentul de la Hockenheim 1982 să îl fi afectat profund pe Alain Prost, schimbȃndu-i percepţia asupra curselor pe ploaie. Cert este că Profesorul nu a strălucit niciodată în astfel de condiţii, acesta fiind cel mai slab capitol al său. Nu neaparat mediocru, dar indiscutabil lipsit de orice sclipire, a fost pus în umbră cam în toate GP-urile faimoase ale erei disputate pe un circuit ud. “Pot lupta cu oricine pe ploaie, atȃta timp cat am vizibilitate” va comenta el sec.
Probabil că Gilles învăţase de la pieile-roşii din America de Nord dansul ploii, astfel nu se poate explica superioritatea sa atunci cȃnd cerul se deschidea deasupra circuitelor. Jody Scheckter părea mulţumit în prima sesiune de calificări de la Watkins Glenn 1979 desfăşurată pe ploaie.Simţea că scosese totul din maşină. Apoi Gilles a sărit la volan şi a făcut câteva tururi. Cel mai rapid tur al său? Cu 9.6 secunde sub recordul lui Scheckter! În cursa de duminică, desi a pornit de pe poziţia a patra, Gilles va lua conducerea încă de la primele viraje şi va domina ostilităţile pe o pistă aproape la fel de uda, impunȃndu-se cu 50 de secunde în faţa lui Rene Arnoux… “Villeneuve începe rapid să se transforme într-un <<superman>> , aşa cum au fost la vremea lor Stirling Moss şi Jimmy Clark” scria Jenks.
Și canadianul nu a fost deloc o minune de o zi. În acel sezon 1979 pusese stăpȃnire pe cursele ude încă de la MP al Africii de Sud cȃnd a pornit ca din tun pe un circuit bătut de ploaie, depărtȃndu-se de concurenţă în maniera vazută la Bordino in urmă cu peste 50 de ani…Sau la Alberto Ascari… A fost o nouă umilinţă suferita de adversarii sai ale caror nume stau sus în panteonul legendelor: Lauda, Reuteman, Scheckter, Andretti, Piquet…Apoi, în 1980, cand credea că va cȃştiga titlul i s-a dat pe mȃnă cea mai îngrozitoare maşină construită de Ferrari în ultimii 40 de ani, puturosul 312T5.
A tras cu dinţii de tractorul din Maranello, iar cȃnd condiţiile meteo au devenit oribile imediat a dat senzaţia ca este în altă ligă precum la Monaco:cu 20 de tururi înainte de final a izbunit o ploaie bruscă. Majoritatea pilotilor au ramas pe slick-uri.La fel şi Gilles, care a prins aripi.Rulȃnd cu 3 pȃnă la 5 secunde pe tur mai rapid ca oricine i-a făcut pe toţi să pară simpli pietoni!
La final am lasat ultimul sau recital fabulous pe ploaie: MP al Canadei 1981. Plecat de pe 11,Villeneuve a ţȃşnit vijelios, dar imediat s-a cionit cu Arnoux. Aripa faţă a maşinii s-a fisurat, atȃrnand de nas într-o manieră ciudată şi periculoasa, obturȃnd drastic vizibilitatea, dar asta nu a afectat cu nimic hotărȃrea canadianului care şi-a tăiat incredibil drum prin pluton, în turul 19 ajungȃnd pana pe poziţia a doua! 10 tururi mai tarziu ploaia s-a oprit, condiţiile mixte dovedindu-se şi mai dificil…şi totusi a terminat pe ultima treaptă a podiumului.Aceasta a fost ultima realizare de poveste din cariera unui pilot al cărui loc era probabil in anii 20-30, alaturi de Bordino, Nuvolari si Rosemeyer, căci firea sa eroică şi talentul sublim nu se pliau pe canoanele Formulei 1 moderne.
Nigel Mansell seamănă în multe privinţe cu Froilan Gonzalez, viteza enormă etalată într-un stil spectaculos fiind doar cel mai vizibil aspect. Dar pe pistă udă britanicul nu are cu ce să se apropie de cel mai furios taur din istoria competiţiei. La Spa 1989 după ce s-a debarasat de cȃţiva piloţi mai rapizi la start, a tăiat destul de iute ecartul pȃnă la superiorul McLaren MP4/5 al lui Prost, împreună cu francezul încheind în siajul lui Senna ce însă încetinise de final. Cea mai udă cursă a sezonului 1989, cea de la Adelaide, a rămas în memorie pentru rulajul apropiat de nebunie al lui Ayrton Senna ce s-a încheiat cu un accident. Mansell a comis-o şi el patru tururi mai tȃrziu.
Fie că pista este complet inundată, udă pe alocuri sau în uscare, Michael Schumacher a fost în toate cazurile suprem, în rând cu cei mai buni din istorie la acest exerciţiu: Caracciola, Rosemeyer, Clark, Villeneuve, Senna. Invariabil, cele mai mari demonstraţii de pilotaj ale sale au venit pe ploaie: Spa 1995, Barcelona 1996, Monaco 1997 etc…Poate înfrunta o maşină superioară echipată cu pneuri adecvate pe o pistă udă deşi dispune doar de slick-uri precum la Spa 1995 sau poate acoperi deficienţele unui monopost teribil de imprevizibil pe o ploaie apocaliptică rulând cu până la 6 secunde mai rapid decât toţi deşi motorul funcţiona numai în 8 cilindri(din 10)-Barcelona 1996.
Mai mult, maniera sa analitică în combinaţie cu o senzitivitate coborând de la Caracciola îi permite să simtă schimbările de aderenţă după numai câteva viraje în turul de instalare, putând astfel opera schimbări de ultim moment în alagerea pneului optim: Monaco şi Spa 1997. Bineînţeles că ocazional poate fi pus în dificultate iniţial precum la Silverstone 1998, dar cine vreodată a atins perfecţiunea în arta valsului prin ploaie? Niciun pilot al Scuderiei nu merită mai mult atributul suprem de Regenmeister.
La Sepang în 2012 Fernando Alonso a fost magistral cu un monopost mediocru ce în calificările pe uscat cedase 1.3s poleman-ului Hamilton. Pe asfaltul ud pe care Michael Schumacher ridiculizase concurenţa în urmă cu 11 ani în condiţii similare, spaniolul a marcat prima victorie a stagiunii în ceea ce va deveni sezonul său etalon în F1, unul dintre cele mai reuşite din istoria competiţiei. Tot în 2012 doar oportunismul său senzaţional în exploatarea condiţiilor meteo din sesiunile de calificări de la Silverstone şi Hockenheim i-a adus două pole-uri la care nici nu visa, ambele constituind temelia pentru remarcabilele performanţe din ziua următoare. La Hungaroring 2014 în condiţii şi mai înşelătoare aceleaşi calităţi responsabile pentru toate performanţele remarcabile anterioare erau cȃt pe-aci să-I ofere victoria deceniului. Nu cel mai bun din branşă în acest departament, dar sigur unul dintre cei mai buni 10 piloţi Ferrari pe ploaie.
Charles Leclerc şi Carlos Sainz Jr. Păstrȃnd proporţiile, avem aici similitudini cu Tazio Nuvolari şi Rudolf Caracciola în privinţa pilotajului pe ploaie. Iar la acest capitol germanul i-a fost superior italianului. Acum rolul lui Rudi este luat de Carlos Sainz, dar asta doar prin prisma coroborării performanţelor pe pistă udă din 2021 cu cele dinainte de a ajunge la Maranello. Leclerc în schimb poate fi strălucit, dar e inegal în exprimare. Întocmai ca Mantovanul zburător. În special cȃnd aderenţa e schimbătoare şi pneurile în afara ferestrei de operare nu ştie mereu cum să se descurce.
Atȃta timp cȃt pista nu e inundată şi anvelopele mai au profil se poate dovedi la fel de rapid ca oricine altcineva, dar de obicei pentru scurte perioade de timp. Carlos în schimb are acel simţ al limitei aderenţei văzut la puţinii Regi ai ploii din istorie, chiar dacă nu la nivelul acestora. Cu toate astea poate simţi mai rapid ca Charles modificările în aderenţă şi poate rula la fel de tare sau mai tare cȃnd asfaltul e inundat fără a rade atȃt de repede profilul pneurilor de ploaie.
